Un suflet zbuciumat

A trecut o luna de cand am trait o experienta unica cu un puternic impact ce are inca o rezonanta puternica in mintea mea.
Era 13 septembrie ora 23.00, o seara cu o minumata luna plina care stralucea puternic, ca lumina unui reflector indreptat spre o scena pustie. Scena era peronul 2 din gara Viby Sjælland. Eu stau pe peronul 1 si imi astept cuminte trenul. La ora aceea din noapte eram singurul spectator, stind pe primul rind, vizionind cel mai tragic sfarsit al unui suflet disperat. Scena era dintr-o piesa a teatrului dramatic in care actorul isi joaca ultimul lui rol cu cea mai mare seriozitate si totul era atat de real incat nu puteai avea decat o reactie socanta care te paralizeaza pentru cateva minute, si care iti ramane in memorie pentru tot restul vietii. In timp ce eu murmuram "O Doamne mare", un suflet zbuciumat se ascundea pe peronul vecin asteptind, cu sufletul la gura, venirea trenului ce trebuia sa treaca fara oprire. Spre deosebire de mine, care asteptam sa i-au trenul, din partea opusa, sa merg la servici in tura de noapte, el, un barbat, ce parea intre doua varste, astepta trenul care trecea prin cu mare viteza prin Viby, insa, cu scopul de a iesi cu cea mai mare viteza din lumea aceasta. In sfarsit trenul isi face aparitia cand vad actorul principal al tragediei, se intinde transvers pe liniile de tren pregatindu-si singur inmormintarea. In doar citeva secunde asist ingrozita la scena cea mai tare, la care am putut asista vreodata. Trenul venind cu mare viteza, devoreaza, ca un monstru, trupul ce i se intinde pe tava, lasind in urma resturi mici de oase si tesut singeros. Hainele zdremtuite, fluturau, parca nedumerite, in vintul produs de trecerea in viteza a monstrului. Linistea de mormant se lasa din nou in gara din Viby. Singura reactie care am avut-o in momentul impactului a fost un strigat, innabusit de larma acceleratului,"O my God!".
Urmatoarele 5 minute, pina cind trenul meu a sosit in statie, mi s-au parut o vesnicie. Ma uitam inspaimintata la bratul si urechea care au zburat in fata mea. Parca eram paralizata, nu puteam crede ca era real ce vazusem, parca era o secventa dintr-un film de groaza, insa batul intins in fata mea era cit se poate de real si parea sa imi spuna ca omul, in ultimile lui clipe, era disperat sa intinda o mina spre a cere ajutor. Nu stiu nici acum daca am fost de vre-un ajutor, insa ma gindesc ca poate chiar strigatul meu, in acele momente de groaza, a fost suficient sa smulga sufletul acela zbuciumat din fortele tenebre ale intunericului, orientandul spre lumina dumezeiasca.
Nu am judecat nici o clipa decizia lui, si nu e datoria mea sa judec, m-as bucura sa cred ca am fost de ajutor si chiar daca am asistat, ca un spectator ingrozit, la finalul tragic al dramei, fara sa inteleg de ce mi-a fost dat sa vizionez acea secventa, sunt convinsa ca a avut o mare insemnatate si e o lectie din care sigur am ceva de invatat.
Nu am aflat niciodata identitatea omului, dar sufletul imi plange ca si cum am pierdut pe cineva drag. Era un suflet ca si mine, dar care si-a pierdut speranta si bucuria de a trai. Probabil era mirat auzind murmurul cintecului pe care-l cintam in noapte, insa nimic nu l-a putut oprii din hotarirea pe care o luase de a pleca din lumea noastra intr-o noapte de 13 cu luna plina.
Sper din suflet sa isi fi gasit linistea si pacea pe care, in aparenta, nu le-a putut gasi aici si nu pot spune altceva decat ca Dumnezeu sa aiba mila de sufletul lui zbuciumat.